miercuri, iulie 28, 2021

Mihai Eminescu, poet al nemuririi noastre

De citit!

Mihai Eminescu, poet al nemuririi noastre

„În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!” (Mihai Eminescu)

Infinit e geniul eminescian, infinit este ecoul pe care l-a lăsat inegalabila sa operă, infinite sunt simțirea și dorul din lirica „îngerului poeziei românești.” Pe 15 iunie am comemorat 132 de ani de la trecerea în neființă a poetului nostru național, așadar, în această săptămână suntem sub semnul stelei de după care sufletul de poet revarsă asupra noastră, a celor care iubim versul, iubim frumosul, nemărginita-i dragoste.

Nu putem vorbi de  un sfârșit când ne referim la Eminescu, nu putem găsi capătul atunci când ne propunem să parcurgem lirica, dar și întreaga creație eminesciană. Te amăgești doar atunci când crezi că ai descifrat taina ce se ascunde printre rândurile poetului, căci mereu te lovești de alte și alte neînțelesuri. Este ca un foc pe care, oricât încerci să-l stingi, flăcările cuprind din ce în ce mai mult spațiu.

„Ceea ce ridică poemul eminescian este mâhnirea, dezamăgirea. Decepția îi oferă poeziei înălțime și o lumină dureroasă. Iubita nu este reală, prezență vie în fața sa.” (Rus Cristina Mirela, „Pe aripile dorului”) La Eminescu, „ființa nu se ivește din sau nu se opune la ceva de ordinul neantului; se ivește din haos și se opune acestuia…ființa dă întemeiere unor făpturi de o clipă, de felul luminilor pierdute.” (Constantin Noica, „Sentimentul românesc al fiinţei”) Se pare că decepția continuă în dragoste a influențat inspirația sa și o mare parte din lirica eminesciană, cea care face parte din tema iubirii. Poposind asupra tematicii dorului, acesta se regăsește în toate: dor de trecut, dor de natură, dor de „o ea” mereu așteptată, dor de iubire, dor de moarte, dor de început și neant. Probabil că, la fel ca și veșnicia, dorul s-a născut și el la sat, căci dorul, în special cel trăit de „Luceafărul” liricii românești, este tot un fel de veșnicie. Spațiul evocat, prezentul ilustrat vin cu o energie protectoare.

Nemărginirea operei lui Mihai Eminescu vine, în mare măsură, din felul cum este ilustrat dorul de moarte, pe care nu o simte ca pe o despărțire fizică, ca pe o dispariție, ci ca pe o reîntoarcere în marele cosmos, iar marea, buciumul, pădurea de brad îi vor murmura durerea, iar luna, luceferii, îi vor privi „mormântul fără de noroc”. La Eminescu, sfârșitul înseamnă acea liniște eternă spre care se îndreaptă cu dor și cu sete: „Mai am un singur dor: / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării.”

Noi toți, românii, ne regăsim sau ar trebui să ne regăsim în Eminescu, precum și ceva din Eminescu se regăsește în noi toți. Căci Mihai Eminescu înseamnă conștiința noastră națională cea mai înaltă. Eminescu al nostru a fost și este, căci nu putem vorbi despre poetul nepereche la trecut, „românul absolut”. Nimeni nu a mai fost atât de preocupat de soarta poporului român, de destinul lui, în istorie. Naționalismul său este cu măsură, este „un naționalism fără bici”, spunea Octavian Goga. „Acea stâncă sublimă ce stă cu capu-n cer/ E-unirea Românimei….E visul meu de fier/ Ce l-am visat o viață făr” să-l pot ridica./ Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea,/ Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,/ Las Românimii toate grozavul frumos vis/ Ca-n fruntea ei senină etern să steie scris!” Acestea le nota Eminescu în seria de fragmente dramatice redactate în 1867, și publicate postum.

Referindu-ne la valorile în care credea Mihai Eminescu și pentru care milita, este o utopie raportându-ne la nimicnicia și falsitatea în care ne risipim zi de zi. Pentru poetul nostru național, „idealul românilor este menținerea unității limbii strămoșești și a Bisericii naționale.” Eminescu consideră limba având un rol primordial în menținerea conștiinței de neam, fiind un sprijin și un „reazim moral într-o lume a mizeriei și a durerii.” Bisericii Ortodoxe îi recunoaște, de asemenea, un rol crucial în consolidarea unității limbii.

„Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui, mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci….Se nenorocește pe sine și va nenoroci și pe alții, făcând să crească ruina țării, în loc de a o scădea.” (Simion Mehedinți)

Prof. Mirela Rus

- Advertisement -spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Slide Reclame animate Atelierul de imagini publicitate și marketing
online
Accesează pagina!

Ultima oră

Maria Blaga iese din culisele…prizonieratului temporal

În culisele timpului se întrezăresc tot mai puțini oameni care își mai doresc să petreacă!

Mai multe articole de acest fel

- Advertisement -spot_img
%d blogeri au apreciat: