sâmbătă, iunie 19, 2021

PRO MEMORIA: ION LUCA CARAGIALE L-A VIZITAT PE OCTAVIAN GOGA ÎN TEMNIȚA DIN SEGHEDIN (UNGARIA)

De citit!

PRO MEMORIA: ION LUCA CARAGIALE L-A VIZITAT PE OCTAVIAN GOGA ÎN TEMNIȚA DIN SEGHEDIN (UNGARIA)

Octavian Goga: A murit Caragiale

La Seghedin în închisoare, unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară. I s-a părut că între zidurile reci ale unei singurătăţi nedorite trebuie să-mi trimită cît mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit. Cînd o carte poştală cu slova lui minunată, cînd o telegramă, cînd un pachet cu cărţi nemţeşti venea zi de zi să-mi aducă mîngîiere şi alunge urîtul. Într-o seară s-a socotit că pacea de după zabrele cere mai mult şi-a plecat din Berlin la Seghedin (…).
Nu voi uita niciodată dimineaţa aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în cameră cu faţa radioasă:
-„Aveţi o vizită!”
–„Cine?”
–„Nu ştiu, un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier că ne-a miluit pe toţi. E un om tare cumsecade, mi-a mîngîiat pe frunte amîndoi nepoţii cînd i-am descuiat poarta… I-a întrebat cum îi chiamă şi le-a dat cîte-o coroană”. Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorîtă din fundul coridorului unde primeam oaspeţii. Cînd deschid uşa mă ia în braţe şi mă sărută pe amîndoi obrajii nenea Iancu Caragiale…
-„Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension… Nu ţi-am spus eu să te astîmperi… Ai?…”. Şi privindu-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus pînă jos.
–„Ian ridică mîinile să văd urmele lanţurilor… Săracu de tine… Uite, ţi-am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie să le bem noi laolaltă aici în Kecskemét, la magyar királyi allamfogház, mă rog frumos…”.
Nenea Iancu era mai tînăr ca oricînd. Se plimbă de-a lungul odăii cu paşi largi, se oprea cîteodată, potrivea ochelarii de după cari strălucea acelaşi neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vîltoare de imagini, cîte împărecheri paradoxale, cîtă pasiune şi coloare în poveştile lui… În clipa cînd vorbea simţeai plutind parcă fiorul creaţiunii, cu misteru-i etern nedesluşit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţii omeneşti din cîte a întîlnit în drum.
N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranţă, să-l frămînte şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs şi plîns, era alintare dulce şi durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie… Era clipa cînd din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou… Universul devenea mai bogat cu o minune…
Cîte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte…
–„Ţi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă ? Pe urma cuminţilor ? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în pămînt ca struţul, ridică spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra-Neamţ… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare… Avea popa o iapă murgă… Zic, să mi-o dai părinte dimineaţă… Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Şi-am plecat… Cît m-a zolit iapa ceia, mă… Oricum dam din căpăstru ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri tot apă: Părinte, cît face iapa asta ? Face zece galbeni! Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că asta-i om! Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învăţăm năravul… Ştii ce ? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei s-apuce la stînga, tu să tragi de frîu la dreapta… Da să tragi cumplit, auzi… Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă, ascultă-mă…
Nenea Iancu îşi scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca cîteva frînturi de glumă, îl copleşeau amintirile, sta o clipă pe gînduri şi oftă din tot sufletul…
-„Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, mă băiete, cînd văd cîte un prost mă doare… Zău, am dureri fizice… Mă ia cu rece aici în creştet…”. Şi fruntea i se întunecă, buzele i se împreunau într-o linie de desgust şi sila nemărginită… Se făcea cîteva clipe tăcere şi rotogoalele albastre ale fumului de ţigară îi jucau în jurul frunţii într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă…
-„Ce mai scrii acum nene Iancule?”
-„Ce să, scriu dragă, multe şi nimic… Cîte nu-ţi trec prin cap cînd stai aşa la sporovăială, ori te uiţi departe pe fereastra vagonului… Numai cînd te aşezi la masa de scris şi vezi hîrtia albă înaintea ta, atunci îţi dai seama ce vîrtej cumplit îţi face mintea în jurul unui subiect… E un chin facerea asta.. Talentul e un accident de naştere, o boală grea, ascultă-mă… Cere patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. Le spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin: ce-mi tot vorbiţi de cutare, că-i harnic, că-i activ, că scrie cărţi… Zic, ştiu eu unu şi mai activ, aşa-i şi zicea, Iliuţa activu’, era la Mărcuţa… Dimineaţa la patru el era în picioare, la fîntînă… Îşi sufleca mînecile şi scotea apă, găleată după găleată… O vărsa în troacă… Troaca n-avea fund… Se făcea opt… Haide, Iliuţa, de îmbucă şi tu ceva.. N-am vreme, lucrez… Şi năduşea, şi-i dă înainte şi apa se ducea… Era nebun Iliuţa, da, vorba, era activ ? Era…”.
Maestrul clipea din gene, surîsul ironic îi fugea de pe buze şi din cuvintele rostite încet, sentenţios, se desluşea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie. „Arta spunea el, cere conştiinţă. Fără un perfect simt de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu „Hanul lui Mînjoală”? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Încă, numai interpuncţia… Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi şi îmbătrînesc, ştii cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi, Moş Virgulă!”
-„Da, piesa, nene Iancule cît o mai ţii sub zăvor ?”
-„Acu în primăvară îi mai fac nişte perieturi. Ştii ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele şi schiţe… Şi gata… V-am dat destul… ce mai vreţi ?…”.
S-a aşezat pe canapeaua roşnită din colţ şi mi-a pus mîna pe umăr…
–„Am un plan pentru vara asta… viu acolo la Răşinari la tine, cu nevasta şi cu copiii… Mi-a plăcut mult satul tău colo la poala munţilor… Să vie şi Vlahuţă… Să stăm aşa pînă la toamnă… Nu ne trebuie nimic… Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul… Cînd se face sară şi iese luna albă-gălbuie de după mesteceni pe coasta ceia, noi să stăm întinşi în iarbă şi pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii…
Sub ochelari mi-s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, pare că undeva departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre… Dar, nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un părinte… Şi-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi…
-„Acum plec s-apuc trenul de la amiazi…”.
-„Cum, nu te duci la Bucureşti ?…”.
-„Nu, n-am vreme… Mă-ntorc la Berlin… Am venit numai să te văd… Ian vezi de scapă odată de-aici din Kecskemét…”. Încă o strîngere de mînă şi trăsura care aştepta la poartă îl ducea pe nenea Iancu, întovărăşit de privirea respectuoasă a sergenţilor, de dragostea copiilor şi de neţărmurita mea admiraţie.
Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morţii deasupra trăsurii care-l ducea? Cînd am cetit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneţii sau un Caragiale cu mîinile încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca două suliţi de argint? Ce să facă pămîntul cu ei ?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frămîntat, acest complicat şi sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?…
Rămîi înfrînt, prostit, ţi se moaie braţele.. Te cuprinde în mreaja lui gîndul zădărniciei tuturor celor omeneşti, te supune un desgust de materia urîtă, de carnea care ne ţine în stăpînirea ei.. Îţi vine parcă să frîngi în două condeiul şi să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică.. La ce e toată goana asta chinuitoare, cînd ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleşi, cînd domnesc pe de-a-ntregul aceleaşi legi, cînd şi Caragiale a putut să moară.. L-au îngropat şi i se va topi ţărîna.. vremea va trece.. vor veni oameni învăţaţi să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărţile, să scrie studii cu adnotaţii despre Conul Leonida sau Caţavencu… Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Belu… Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămînea toată viaţa stăpîniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică.
Cu cît va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămînea totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare… Peste un sfert de veac trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii oamenii îşi vor scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect…
„Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atîta cinste”?, va întreba cutare băieţandru…
„A cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toţii.

[Octavian Goga, Două morminte, Bucureşti, 1916, p. 9-16.]

- Advertisement -spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Slide Reclame animate Atelierul de imagini publicitate și marketing
online
Accesează pagina!

Ultima oră

00:02:15

Promo Grecia

https://www.youtube.com/watch?v=2MkulH6EwR8 Seria de evenimente este organizată de Federația de Folclor din Serbia. Înscrieri și detalii la adresele: redactie@bcmedia.ro sau igf.president@yahoo.com

Mai multe articole de acest fel

- Advertisement -spot_img
%d blogeri au apreciat: